RO | DE | HU | EN

floare

Satele săseşi din Transilvania au fost înfiinţate în secolul al XII-lea, când regele Geza al Ungariei a invitat familii de agricultori şi meşteşugari din zona văii Rinului să se aşeze şi să apere graniţa de est a imperiului. Aceşti colonişti şi-au clădit sate între dealurile împădurite şi văile ascunse ale zonei de sud-est a Transilvaniei. Cultura lor deosebită a supravieţuit aproape neschimbată timp de opt secole, până când, în anii 1980 şi 1990, majoritatea saşilor au plecat în Germania. În ziua de astăzi se păstrează aproape intacte câteva sate mai izolate, locuite în cea mai mare parte români şi romi.

Satele sunt dominate de biserici impunătoare, în stil romanic târziu şi gotic, situate central şi apărate de ziduri groase de piatră, iar în interiorul fortificaţiilor sunt spaţii pentru animale şi depozitarea proviziilor, care permiteau localnicilor să reziste atacurilor invadatorilor. Aceste biserici-cetăţi străjuiesc localităţile create după o structură medievală, cu o stradă principală largă pe care se înşiruiesc perpendicular loturi înguste şi lungi. Fiecare casă şi zid de poartă este văruită în culori calde, cu ornamente, iar în partea de sus a faţadei este inscripţionat de obicei un simbol sau un proverb şi o dată importantă din istoria clădirii. De-a lungul străzii şi al pârâului sunt plantaţi pomi fructiferi de soiuri vechi, locale, care oferă umbră pentru oameni, animale şi păsări domestice, precum şi o bogăţie de fructe delicioase. Drumurile de pământ sau pietruite nu sunt niciodată pustii, ci pline de forfotă, în special dimineaţa şi seara.

Vacile, precum şi caii tineri şi bivolii – unde aceştia mai sunt – ies în fiecare zi la păşune, de unde se întorc seara şi îşi găsesc drumul fiecare la propria gospodărie. Oile sunt ţinute peste vară la stână, în locaţii mai îndepărtate dintre dealuri, unde sunt păzite de ciobani şi câini ciobăneşti aprigi. Ciobanii stau peste vară în colibe simple de lemn, unde fac urdă, brânză şi caş din lapte de oaie.

Pentru iarnă fânul este cosit manual, uscat în căpiţe sub cerul liber, apoi transportat şi depozitat în şurile şi hambarele din sat.

Una dintre cele mai importante valori ale peisajului satelor săseşti din Transilvania, modelat timp de secole de generaţii de ţărani şi meşteri pricepuţi, este bogăţia de specii de floră şi faună, puţin afectată de poluare şi substanţe toxice. Modul tradiţional de a lucra pământul, menţinut până recent - şi în unele zone chiar şi astăzi - a dus la formarea unui peisaj foarte divers şi nefragmentat, cu o înaltă heterogenitate spaţială. Primăvara şi vara, pajiştile de pe dealuri şi chiar la marginea drumului se umplu cu flori de câmp.

Această diversitate de plante, precum şi habitatele bine conservate, suportă o faună abundentă. Pe drumurile dintre sate, primii care apar sunt sfrânciocii roşietici de pe liniile de telefon, berzele din vârful coşurilor de fum, rândunicile care cuibăresc în streşinile caselor şi câte un uliu şorecar pe stâlpii de telegraf. Urşii şi lupii străbat încă des această regiune, dar rămân de obicei ascunşi în pădurile cuprinzătoare. Chiar şi cele mai efemere bălţi sunt pline de broaşte, mormoloci şi tritoni, iar ierburile uscate foşnesc de şopârle şi şerpi. Zeci de specii colorate de fluturi împânzesc peisajul, de la marginea drumului până la liziera pădurii, şi de la florile aromate de tei până la băltoacele rămase în urma ploilor de vară.